Cred ca muntii s-au nascut candva in iunie...pentru ca sambata tocmai ce-si serbau ziua de nastere.De unde stiu? Sambata "tortul" verde de la poalele Vanturaritei era luminat de mii si mii de lumanerele galbene ce incalzeau privirile noastre, pe masura ce urcam printre ghemurile de ienupar.
Sambata, mi-am dat seama (daca nu chiar stiam deja) ca pe Vanturarita ai TOT, asa cum spunea cineva, si ca o data ce ai cunoscut Vanturarita, vei ramane cu impresia ca tututor celorlalti munti le lipseste ceva! Evident ca automat m-am gandit ca este o exagerare! Cum adica? Si cum ramane cu Faga, Craiul, Ciucas, Retezatul... ? Dar ieri, am simtit atat de...din plin adevarul vorbelor sale! In Vanturarita pana cand si stancile infloresc! E un iures simfonic de culori!!!
Iar senzatia de mister, aproape initiatic, pe care o traiesti atunci cand traversezi cele cateva valcele sau scocuri dupa ce lasi Vanturarita in spatele tau si te indrepti catre Vioreanu (sau cand te afli in capatul lor) ramane atat de adanc cuibarita in tine incat vei veni din nou...
Am pornit la drum cam tarziu (credeam noi ieri dimineata), neavand masina care sa ne duca pana la Pahomie, dar a fost muuult mai bine asa.Am castigat in felul acesta amintiri pe care, cu siguranta, le vom pastra pentru totdeauna.
Am ajuns in Cheia, la pod, in capatul satului, pe la 9.Urcand drumul forestier ce insoteste paraul Cheia ne-am oprit de cateva ori, tot urmarind spectacolul apelor impletite ale paraului, in trecerea lor peste pragurile amenajate din trunchiuri de copaci sau in caderea printre stanci, pentru ca mai apoi sa se linisteasca in cate-un ochi de apa limpede-limpede.
Era in jurul orei 11 cand ne-am oprit la troita, aflata la intersectia cu drumul ce face dreapta si merge, asa cum arata si indicatorul spre Schitul Pahomie, si am mancat. Am pornit din nou la drum dupa vreo jumatate de ceas si cu putin inainte de 12 am ajuns in poarta schitului, la Izvorul Frumos, de unde ne-am si luat apa, ascultand sfatul lui Florin. Izvorul Frumos...e foarte frumos! E o insiruire de
firicele de apa ce picura din muschiul ce imbraca stanca inalta de cativa metri. Cine a vazut, in copilarie, filmuletzele Maria Mirabela sau Veronica sau Harap Alb sau Dumbrava Minutata, va fugi cu gandul la scenele cu aparitii de zane, in momentul in care ajunge in fata izvorului.
Am traversat curtea manastirii, trecand pe langa bucataria, care este si sala de mese, si, dupa ce am lasat in dreapta inca un izvor, amenajat de data aceasta, am intrat in padure, pe poteca din dreapta, unde ni s-a deschis un culoar ce inainteaza pe sub bolta pe care ramurile copacilor o formeaza deasupra potecii, care e acum mai mult o ravena.Marcaj - punct albastru.
Am tot mers, facand mici popasuri la marginea potecii atunci cand ieseam din umbra padurii si ne aflam la soare, potolindu-ne nu doar setea de apa si pofta de ceva dulce, dar si acoperind cu nesat intreaga panorama ce se deschidea in fata noastra: spinarile verzi ale dealurilor ce se tot duc si se lasa inspre Barbatesti si Cheia.
Dupa un timp, poteca a inceput sa se strecoare printre ierburi inalte, avand in dreapta si stanga fagi, martori ai multor vremuri.
Trecusera deja doua ore cand am sosit la stana, unde am gasit doar un
catelus, care s-a lipit instant de noi, de parca ne stia de cand lumea, si de care nu ne-am mai putut desparti pana in momentul cand ne-am intalnit sus, sub creasta, cu ciobanul, caruia i l-am si lasat in grija. Deasupra stanii, padurea de fag se rarea, lasand loc brazilor. La cateva minute de stana, privirea mi s-a oprit intr-un fag
argintiu, cu radacina prelunga ce semana cu o mana ce-si intinde degetele ca intr-o mangaiere peste stancile povarnite catre vale.
Gandul mi-a zburat imediat la Piatra seaca a lui Cosmin Atanasiu si m-am gandit ca lui Cosmin sigur i-ar fi placut sa fie in acel loc. Ar fi iesit o poezie din fotografia acelui copac... Cand am lasat in urma, cu totul, copacii si am iesit in plai, am
intrat, cel putin eu si Ionut, intr-o stare de JOY: creasta era in sarbatoare, totul era explozie de flori si culori, toate stancile erau inflorite.In stropsorii de sol, adunati in firidele fiecarei stanci au rasarit floricele albe, violet, roz, galbene. Eu nu cunosc denumirile plantelor, dar ce mai conteaza!? Pentru mine sunt doar prilej de
bucurie. Eu, care ani de zile nu am cantat, sambata m-am simtit atat de libera si fluida, pur si simplu, incat am tinut-o numai intr-un cantec! Intr- un refren..."Doruri si sete de inaltimi | E viata noastra aici si acum | Din absoluturi vom face lumini | Din certitudini pasi de drum"...O piesa cantata demult de colegii mei de club...nu stiu cum data uitarii...
Lumanerelele ce se intindeau la poalele Vanturaritei erau ca niste lumini ivite dintre tufele de ienupar, ce impanzeau poiana vegheata, in dreapta, de brazii care pareau ca acu' acu' se imbratiseaza. In stanga, ni se dezvaluia incetul cu incetul, peretele sudic al crestei, pe umerii caruia se sprijina platoul de sub varfurile Buila
si Stevioara: abrupt si alb, lame zimtate, ce pornesc perpendicular din creasta si parca taie aerul, covoare de jnepeni, ce par ca niste fereste cu perdele verzi, desenate ici si colo cat e peretele de inalt.
Eeeeeee...si cand am ajuns chiar in creasta, in dreapta Curmaturii
Stevioara, inca o surpriza: au inflorit bulbucii!!!! Vorba lui Ionut: data trecuta am fost la bujor de munte in Robu, acum la bulbuci in Buila. Am gasit chiar tulpini cu cate trei boboci sau chiar trei flori! Multi, multi, multi! Si de un galben de miere! Aurii!
Cu un pic inainte de Vanturarita si chiar si dupa, am intalnit cateva floricele ciclam! Niciunul din noi n-a stiut cum se cheama.Erau atat de ciclam, incat culoarea lor parca avea profunzime, parea tridimensionala!
Ne-am oprit oleaca pe varf, la cei 1885 de metri ai sai. Evident ca a urmat sedinta foto de rigoare (asa e tot timpul cu Ionut), am si servit ceva refreshing, ca doar nu degeaba varful ne-a pregatit o micuta masa dintr-un cub de stanca cioplit parca anume pentru asa ceva!
Si apoi, a inceput inotul in marea de jnepeni. Unii din noi mai fuseseram pe aici, chiar de mai multe ori (cel mai recent eu, in urma cu doi ani si ceva), dar ne aminteam ca jnepenii erau mai mici...Oricum senzatia concomitenta de intim si de mister pe care am trait-o de fiecare data inaintand pe segmentul de creasta dintre
Vanturarita si Vioreanu, data probabil de invaluirea jnepenilor si de crenelurile de piatra, a devenit o nevoie ce-mi va dicta sa revin...Ne gandim sa revenim in toamna pentru ca niciunul din noi nu a urcat toamna pana acum.Numai vara si primavara. Nici nu mai stiu cat era ceasul cand am ajuns pe Vioreanu. Alta
sedinta foto, o scurta repriza de rontait fistic si din nou la drum. Am ajuns in poiana de piatra, la baza peretelui nordic, trecand pe sub bolta de piatra si traversand grohotisul (acoperit de-atata zapada acum doi ani, cand am trecut pe aici, incat ne-am lasat pe rucsaci la vale), apoi am facut mult dreapta si am intrat in padurea de brazi, urmand marcajul care ne-a dus in Curmatura Oale. Eu nu mai
fusesem in zona aceasta de creasta.Acum stiu ce am pierdut de fiecare data, cand ajunsi in poiana, paraseam creasta si ne indreptam direct spre cabana Cheia. Ma gandesc ca linistea si calmul pe care mi inspira aseara saua pe care noi intrasem erau oarecum sporite si de lumina blanda de seara. Cerul era de-acum albastru incredibil, se inseninase aproape cu totul.
Culmile domoale ale Capatzinilor, padurea de la poalele varfurilor sale, se conturau creionate parca, la nord. Si pierdute spre orizont intrezaream liniile Parangului. In departare norii se imprastiasera si puteam zari Muntii Lotrului. Dincolo de Doabre, la nor de Brezoi, era o mare de nori, ce acoperea poiana Sulitei.
Dantelaria Naratului iesea si mai pregnant in evidenta in vecinatatea culmii domoale de la Dosul Pamantului. Puteam vedea clar chiar si releul de pe Cozia!
Ne-am oprit sa privim roata, undeva, intr-o mica sa, din care se inaltau cateva varfulete. Inainte de ele, marcajul face stanga si am inceput sa coboram, am ocolit stanca, apoi ne-am indreptat din nou spre dreapta si am revenit pe fata sudica, pe la baza ultimului varfuletz. Poteca tine curba de nivel si ne duce in Curmatura Oale.
Cred ca era in jur de ora 8. Lasam punctul rosu, ce ne-a condus pe creasta si ne-a adus aici si intram pe marcaj punct galben. Coboram cateva minute, mergem apoi pe curba de nivel pana iesim intr-o poiana lunga (atunci cand e zapada multa, ar fi o excelenta partie de schi).Marcajul ne conduce spre dreapta, intram in padure si mergem prin padure pana ce iesim in luminisul unde se afla stana Oale, dar nu
gasim pe nimeni (se pare ca stana nu e folosita, desi constructia e noua), traversam un lan de urzici, remediu antireumatism pentru cei in pantaloni scurti, adica Radu si Cristi. In continuare, padure si iar padure...din ce in ce mai rara, si....licurici. Mii de licurici!!!E feerie! Nu am vazut niciodata atatia licurici! Coasta ce urca in stanga noastra era puzderie de luminitze! Deasupra cerul era puzderie de stele!!Unde sa privim mai intai?! Si am ajuns din nou in drumul ce urca la Schitul Pahomie, unde ne astepta masina...
Vom reveni! Nevoia de a fi din nou pe Vanturarita si Vioreanu va creste in noi cu fiecare zi!
